Când nDâmboviţa_în_dreptul_bisericii_Radu_Vodă,_1868,_A._Preziosie gândim la România, atunci când vrem să o împărtășim cu prietenii noștri, sau cu un cunoscut din altă țară, care e primul gând ce ne inspiră? Care este primul lucru pe care îl vom spune? Vom vorbi despre peisaje, despre locurile desprinse parcă din basme, despre istorie, cetăți, castele și orașe, nu?

Eu zic să nu uităm însă de poveștile acesteia. Sunt atât de multe și atât de frumoase și cu toate astea mulți dintre noi le uită. Le uităm poate pentru că le-am auzit de prea multe ori și le-am pierdut valoarea, le-am epuizat. Dar știți voi că folclorul este o entitate vie care rspira, și creează în fiecare secundă a existenței sale?

Pe lângă turismul efectiv, un turism al locurilor, al obiceiurilor, al oamenilor, eu vă propun astăzi un turism al poveștilor, al legendelor născute în sânul folclorului românesc. Vă promit că nu veți fi dezamăgiți. Am să caut și am să vă împărtășesc povești și legende diferite față de cele auzite deja de atâtea ori, și, câteodată, când voi avea acest noroc, poate chiar povești nemaiauzite până acum.

Am să încep călătoria în lumea poveștilor, cum altfel, dacă nu cu legenda celui mai mare oraș al României, povestită de Alexandru Mitru.

Călătoria noastră începe așadar, într-o pădure în care locuia un tăietor de lemne sărac, alături de copila lui, Dâmbovița. În ciuda sărăciei, Dâmbovița era o fată veselă și harnică ce ajunsese să cunoască toate potecile ascunse ale muntelui, iar muntele pe care viețuiau se numea Făgăraș.

Așa se face că într-o noapte un străin învesmântat în haine bogate și călăre pe un cal alb, se înfățișează la ușa bătrânului, cerând ajutor. Era pasămite urmărit de dușmani ce îi doreau moartea, iar el avea nevoie de o călăuză care să îl treacă muntele cât de repede.

Dându-și seama că tatăl său este prea bătrân iar sarcina peste puterile sale, Dâmbovița se oferă să îl călăuzească ea însăși pe străin, neîndurandu-se să îl lase pradă morții.

Luând calea muntelui, pe care de obicei îl străbătea cu pas vioi, Dâmbovița își simte acum pasul greu iar urcușul o istovește. Văzând cazna fetei, străinul încearcă să o întoarcă din drum, spunând că se va descurca singur. În pieptul fetei bate însă o inimă de viteaz, așa că va duce la sfârșit treaba începută.

Odată cu răsăritul, ajung și cei doi în vârful muntelui, de unde se vedea o turlă de cetate. Bucuros, străinul îi mulțumește și îi mărturisește, că văzând-o atât de curajoasă a îndrăgit-o, rugând-o să îl însoțească și să îi devină soție. Dâmbovița însă îi spune că este promisă lui Bucur, cel pe care l-a îndrăgit încă din copilărie și că nu are de gând să își încalce jurământul.

Văzând hotărârea fetei, străinul o invită atunci să ia măcar masa împreună, lucru care o amuză teribil pe fată, având în vedere că se aflau în inima pustiului fără merinde. Străinul scoate atunci din haină un sfredel de lemn pe care îl răsucește pe o stâncă. Sub ochii mirați ai fetei acesta se va transforma într-o păpușă caraghioasă care va întinde acolo, în vârf de munte, o masă regească.

Speriată de vrajă, fata îl iscodește pe străin să vadă, dacă nu cumva, este însăși dracul. Acesta își dezvăluie însă adevărată identitate. Este vâlva muntelui, duhul cel bun, și că misiunea lui a fost să o pună la încercare. Dând dovadă de putere dragoste și credință, fata primește în dar sfredelul și un cuțit de argint, păpușa fiind întruchiparea norocului, iar cuțitul o piază bună. După ce îi oferă darurile, străinul dispare ca o nălucă.

Încă neîncrezătoare, Dâmbovița va încerca ea însăși sfredelul cerând un cal, iar păpușa îi va îndeplini dorința întocmai.

Când era gata să plece, se ivește și Bucur, care, aflând întâmplarea de la bătrân, a plecat de cu noapte, îngrijorat, să o caute pe draga lui. Ajuns în vârf și văzând darurile se veselește însă bucuria îi va fi curând întunecată de un spiriduș fără treabă, ce îi șoptește în ureche că Dâmbovița i-a nesocotit credința cu străinul.

Cu sufletul întunecat de îndoială, Bucur nu are liniște până când fata nu înfige cuțitul în piatră, pentru că, doar o fecioară curată ar putea face aceasta. Văzându-l neînduplecat, Dâmbovița ia cuțitul de argint pe care îl împlântă într-o stâncă. Stânca se va despica și din ea va curge o apa lină.

Văzând că nu are șanse de izbândă spiridușul fuge din urechea tânărului care se dezmeticeste ca dintr-un vis. Văzând minunea Bucur numește acea apă Dâmbovița, în cinstea dragei sale.

Cei doi se vor căsători și vor construi, mai la vale, pe malul râului un sat scăldat de apa cea limpede.

Așa și-a căpătat vârful numele de Muntele Păpușa, ca să fie aducere-aminte, iar locul izvorului Cuțitul de Argint. Povestea spune că sferdelul încă se afla la urmașii lui Bucur și ai Dâmboviței, împlinindu-le toate dorințele, făcând Bucureștiul atât de mare, atât de înflorit.

 

Sursa fotografiei aici.

The following two tabs change content below.

Ana Maria Liliana Filip

Latest posts by Ana Maria Liliana Filip (see all)