Rezervatia Cheile Tișiței Stau până la genunchi în apa rece a unui râu de munte, și nu prea știu cum am ajuns acolo. Ei bine, de fapt știu. Am luat din Focșani autobuzul de Lepșa, am amețit puțin pe serpentine, că doar nu m-am putut abține să nu mă uit pe geam, am ajuns
la cabană, și de-acolo mi-am luat lumea în cap.

Din Lepșa până în Rezervația Cheile Tișiței nu e cale prea lungă, așa că undeva înainte de amiază eram acolo. Și totuși? Cum am ajuns în apă? Simplu! Ca să străbați anumite porțiuni ale drumului trebuie să fii un adevărat Indiana Jones. Așa se face că m-am cocoțat pe un buștean alunecos, care, pare-se, trebuia să mă treacă râul.

Ei, îmi spun acum, nu e cea mai penibilă situație în care puteam să mă aflu… Doar port pe cap, în loc de pălărie, o frunză de brusture. Dacă spun că nu mi-am luat o pălărie la mine o să râdeți, nu? Ies din apă puțin stânjenită, dar în același timp cu un zâmbet în colțul gurii. Mă întreb  ce-or să zică bieții oameni cu care, inevitabil, mă voi întâlni. E plin de îndrăzneți pe-aici în perioada asta a anului.

Mă scutur de apă și purced din nou la drum, când, nu după multă vreme, mă pomenesc cu un nou obstacol. O stâncă, de vreo două ori cât mine, fix în mijlocul drumului. Mă uit cu sfială în stânga, în dreapta, încercând cumva, să o ocoloesc. Nici vorbă! E înfiptă bine și nu lasă pe nimieni să treacă. Acum e-acum! Cum omul nu se prea dă bătut în fața naturii, a încropit o scară din scânduri, menită să învingă uriașul. O încerc cu vârful degetului. Scârțâie. Nu-mi prea place mie sunetul ăla dar îmi iau inima în dinți și încep să urc. Una, două trepte. Încă trăiesc! Ăsta e semn bun! Îmi continui escaladarea ținând strâns lemnul în palme. Ajungând sus nu îmi pot înnăbuși un chiot de bucurie, care, lovindu-se de versanți, răsună înmiit.

Cu tot cu obstacolele sale, locul are o magie aparte. Râul Tișița ne însoțește cuminte, murmurând el acolo cine știe ce? Poate niște povești străvechi.

Pe drum întâlnesc și câteva tunele. Ei bine, din câte am auzit, pe aici circula un tren de aprovizionare în cel de-al doi-lea Război Mondial, iar întreaga zonă era defrișată. Nu-ți prea vine a crede, având în vedere vegetația luxuriantă.

Mai departe, mă trezesc dând nas în nas cu câteva căprioare destul de îndrăznețe, și întâlnesc mulți, mulți fluturi colorați.

Pe la mijlocul drumului așteaptă o cabană, însă dacă tot am reușit să fac deja o baie, prefer să mă odihnesc pe un bolovan din mijlocul râului. Apa e deosebit de limpede, înțesată cu pietricele multicolore, pe care nu mă pot abține să nu mi le îndes prin buzunare.

După o scurtă pauză, îmi reiau călătoria. Drumul e plin de flori și fructe de pădure, iar peisajele sunt magnifice. O să mă credeți dacă vă spun că atât de izbitoare este asemănarea locului cu basmele copilăriei încât te aștepți să găsești la fiecare pas o zâna sau un spiriduș?

Amețită de peisaje, am pierdut la un moment dat triunghiul roșu, călăuza mea fidelă, pe care am regăsit-o însă, la scurt timp, stând semeață pe intrarea într-un tunel întunecos. Arunc o privire înăuntru și, evident, nu mă pot abține să spun hei. Singurul răspuns pe care îl primesc este ecoul. Îmi spun: Ce se poate întâmpla? Am trecut eu mai grele pe drum… Și îmi fac curaj să intru.

Nu am la mine lanternă, nici măcar telefon mobil, așa că parcurg orbește bezna, destul de adâncă de altfel. Nu, nu-s lighioane înăuntru, cu toate că am fost ferm convinsă că mă vor aștepta să se ospăteze, profitând de un intrus nepregătit. Pe cealaltă parte însa, totul e mult mai sălbatic. Drumul nu e atât de bine definit iar vegetația cu mult mai agresivă. Pare-se că la sfârșitul călătoriei ar trebui să ajungem în satul Coza, însă nu mă încumet mai departe pentru că se întunecă, și pentru că am avut parte de suficiente aventuri pentru o zi.

La întoarcere îmi permit să culeg câteva flori pentru presat și multe fructe de pădure, destinate gazdelor, care, din păcate, nu au ajuns la destinație. Nu știu ce le-a trădat mai tare, foamea mea sau mirosul lor.

Drumul în sine, până la tunelul mare, durează aproximativ trei ore, iar dacă mai pui și o pauză, și multe, multe poze și alte peripeții, că doar nu se poate aventură fără ele, un drum dus-întors ar dura cam șapte ore. Bine ar fi de luat ceva de mâncare și apă din belșug, întrucât pe drum nu găsim niciun izvor.

Eu am stat la cabana Rândunica, unde am întâlnit niște gazde tare primitoare, însă sunt foarte multe oferte de cazare în zonă, chiar pentru toate buzunarele, în timpul săptămânii o cameră dublă fiind undeva pe la 50 Ron.

Zona este minunată, și înțesată de multe alte destinații, de la Cascada Putna, la mănăstirea Lepșa. Locul e foarte liniștit și numai bun pentru o cură de aer curat și detoxifierea minții obosite de oraș, așa că vă invit cu drag să vă luați rucsacul și să porniți la drum.

 

 

Sursa fotografiei aici.

The following two tabs change content below.

Ana Maria Liliana Filip

Latest posts by Ana Maria Liliana Filip (see all)