Archive for July, 2016
O bătaie ruptă din PET-uri, pentru zile toride
Jul 31st
După o zi toridă, se cade sa vorbim despre o recomandare de soluție pentru a ne răcori. Ideal ar fi fost ca recomandarea sa vină anticipat, dar… am fost ocupată să mă răcoresc. Și să mă pregătesc să mă răcoresc. În București.
Așadar, despre bătaia cu apă. O metodă pe cât de banală, pe-atât de completă, ce îmbină răcorirea, ideea de joc, râsul, efectul eliberator și unde mai pui că e practic gratis și n-are limită de vârstă.
Am fost sâmbătă la o bătaie cu apă organizată de asociația Delivering Life în Herăstrău. Prima mea bătaie cu apă (da, recunosc, am avut o copilărie total anostă). Pregătirea – pentru că tot am amintit – a fost să duc două sticle de apă, cu dop găurit, ce urmau a fi reciclate după eveniment, iar banii strânși, folosiți în scop caritabil. Iar evenimentul a fost pe bază de înscriere.
Inițial am avut impresia că sunt sigurul adult. Singurul adult fără copil, pentru că o grămadă de copii în pielea goală nu mai aveau răbdare să se dea startul și începuseră să se împroaște cu apă între ei; sau să-i împroaște pe părinți. M-am dus la o fată din organizare și am întrebat-o naiv dacă se va desfășura separat, adulți și copii. Mi-a zis că, în principiu, copiii vor avea careu separat de adulți, dar dacă vreau să intru cu copilul meu în careu, nicio problemă. Am mulțumit și m-am făcut că îmi caut copilul.
Însă cu cât se apropia startul, cu atât s-au strans mai mulți adulți, de data asta fără copii. Sticlele cu apă au fost aranjate pe mai multe șiruri, iar noi ne-am împărțit în două tabere. S-a dat startul și… potop! Am ținut cont de tabere vreo zece secunde, apoi am stors sticlele de apă asupra oricui. Din cap până-n picioare. Am râs necontrolat. Am țipat. M-am bucurat de șuvoaiele de apă. Ne-am amestecat copii cu adulți. A fost haos. Au fost cinci minute în care n-am uitat totul și nu m-am gândit la nimic (la propiu).
În liniștea ce-a urmat după furtună, mi-am promis să repet. Jocul sau participarea la eveniment.
Delivering Life organizează Bătaia cu apă an de an, de vreo patru ani încoace. Eu abia acum am aflat. Păcat. Povestea asta e pentru întârziați ca mine.
Cu bicicleta în spinare undeva prin Prahova
Jul 20th
Traseu: Brebu Mănăstirii – Pietriceaua (zis și „unul dintre cele mai frumoase sate din România”) – baraj Paltinu – Câmpina. 36 de kilometri cu o singură urcare susținută, restul – urcări mici. 750 metri diferență de nivel. Și o pauză promițătoare lângă lacul Paltinu.
Cum și-a imaginat mintea mea ziua: La distanța asta, nici n-apucă soarele să ardă bine, că noi o să și dăm gata traseul. Urcarea părea să fie mai dificilă, dar mă gândeam că o dovedim cumva și apoi dăm fuga-fuguța la baraj, să stăm la umbră, la o bere și la un prânz copios…
Cum a fost în realitate: Am făcut puțin peste 12 ore (cu tot cu pauza de bere). Am urcat de-a ieșit untul din noi, până la Pietriceaua. Bașca, am și trădat meseria de biciclist și am luat-o pe lângă bicicletă. Am continuat să urcăm și după Pietriceaua, de-am zis că GPS-ul și-a bătut joc de noi cu urcările alea mărunte pe hartă. După Pietriceaua (răsfirată pe dealuri), s-a terminat și asfaltul. Așa că am trecut la drum de pământ (bătătorit, desfundat și drum forestier, 
în această ordine), apoi la pietriș, frunziș, buruieni (adică ne-am tăiat noi cărare și ne-am urzicat, desigur); aproape de final, am dat și de drum surpat, de-am zis că ne-om îneca precum țiganul la mal. Am cărat bicicletele în spate de câteva ori. Am asudat la greu încă din prima oră și am continuat așa încă vreo zece. Am rătăcit traseul („că de n-ar fi, nu s-ar povesti”) și-am pierdut vreo jumătate de oră să ne dăm seama că se continuă prin bălării. Am fost răsplătiți cu o coborâre continuă și trepidantă pe pietrrrrrrrrriș (întreruptă doar de alunecarea de teren care surpase drumul). Am mâncat vișine, fragi, cireșe negre și mere direct de la sursă (plus ce mai avea m prin rucsacuri). Am băut și ne-am răcorit cu apă de izvor. Ne-am certat cu câțiva câini de la stânile întâlnite în cale. Am aflat că Ceaușescu a avut o vilă de vânătoare prin pădurile de deasupra satului Pietriceaua (unde n-a avut?). Am admirat câmpuri cu flori și-am adulmecat miros de fân proaspăt. Am făcut poze, poze și iar poze cu nori pufoși, cu dealuri (încă) împădurite, cu vaci păscând și cu noi, pedalând. Am admirat priveliști încântătoare, începând cu Brebu cel liniștit, continuând cu Pietriceaua terasată, apoi cu păduri de foioase (în care mai trosnea, din când în când, câte o cracă sau mai auzeai turuitul vreunei ciocănitori, ca să te bage puțin în sperieți), cu clipocit de ape, și încheind cu întinderea vălurită a lacului Paltinu. Pe ultimii 15 kilometri am pedalat nebunește, trăgând cu ochiul și spre cheile Doftanei, ca să prind personalul.
Și n-am plătit bilet pentru bicicletă! Rușinică! Asta ca să vină o „data viitoare” să îmi iau revanșa.
Living la…pura vida în Costa Rica
Jul 7th
Dacă cei mai mulți backpackers români i-am văzut în El Salvador, de cei mai mulți români veniți la muncă am auzit în Costa Rica (din categoria „Pe unde mai lucrează emigranții români”).
Doar am auzit, pentru că am vazut la față doar unul. Lucrurile au fost simple: întocmai ca în El Salvador, aproape fără să mișc un deget, am aflat de la o singură persoană povestea tuturor românilor din orășelul în care mă aflam (progres considerabil, după multe țări unde nu se auzise de noi). Persoana era…de origine română. Întâmplarea a făcut să mi se spună că soția unui veterinar din oraș e româncă. M-am dus și m-am interesat. În cabinetul-magazin (inclusiv de vederi), după prima întrebare la obiect, m-a abordat chiar proprietarul, Dr. Rodriguez, medic de origine costaricană, școlit în România și căsătorit cu o româncă. I-am cunoscut toată familia, de la nevastă și fiică, la soacră și femeie de serviciu (care e localnică). Când a intrat soacra, am avut revelația babei (pardon de termen) autentice care locuiește la bloc în Muntenia: păr scurt și creț, capot fără mâneci, înflorat, saboți decupați în față. „Mamă, vino să vezi cine a venit”, a strigat-o fiică-sa. „Cine a venit?”, s-a apropiat bătrâna, cu privirea în gol și mers legănat. „Nu cunosc!”, m-a repezit, după ce abia dăduse ochii cu mine. Orlando și Marina sunt veterinari educați în România și stabiliți în orășelul turistic La Fortuna de mulți ani. Au o fiica, Iulica; vorbește foarte bine românește. Pe lângă cabinetul veterinar au și un hotel. Au adus-o 
și pe bătrână, mama ei, din România. N-au mai fost în țară de 8 ani pentru că… „ce să mai facem în țară?”
De la ei am aflat de toți românii din oraș – un anume Chiricuț, care lucrează de mulți ani într-un complex de lux, de un taximetrist chel, care lucreaza la negru, de un cuplu relativ tânăr care a deschis o pensiune, dar care muriseră. Familia Rodriguez e căutată de români; cu doar două zile înainte trecuse pe la ei tot o Sînziană. Ea avea multe bilețele cu datele de contact ale tuturor. Deși nu mai ajunge să comunice cu nimeni…
M-am dus să mănânc într-o soda (echivalentul comedor-ului). Proprietarul, un indian, când a auzit de unde sunt, mi-a făcut o listă cu toate orașele românești pe care le știe – Râmnicu Vâlcea, Galați, Constanța, București. N-a fost niciodată, dar avea prieteni români. Știa și cîteva cuvinte. Mi-a zis de cuplul tânăr și de un alt român care deschisese un bar în apropiere.
Cât despre turiști – sunt și de-ăștia. Și se pare că mulți mănâncă la aceeași soda nepretențioasă, retrasă de la drumul principal, fără nicio reclamă vizibilă. Mi-ar plăcea să cred că o fac nu pentru că e mai ieftin decât în alte locuri, ci pentru a gusta savoarea locală și a prelungi ruptura de pizza și carne cu garnitură de cartofi (bine, prelungesc și legătura cu felul orez+fasole, omniprezentă până la suprasaturație în America Centrală).
Și da! În Costa Rica am întâlnit și românul revoltat care strigă „BUCHAREST, NOT BUDAPEST!”. S-ar zice că e prea departe să mai aibă rost revolta, dar, după cum m-am convins încă de la început, confuzia a depășit Europa.
Pura vida! (în loc de pasaj de încheiere. Și-așa, expresia e uzitată până la refuz în Costa Rica, încât, pentru mine cel puțin, și-a pierdut complet farmecul, cu exceptia oportunităților de aventură oferite. Cu atât mai mult cu cât n-am văzut acest stil de a trăi/privi viața. Am văzut doar turism. Agresiv. Și natură sălbatică.)
