_MG_5936Dacă cei mai mulți backpackers români i-am văzut în El Salvador, de cei mai mulți români veniți la muncă am auzit în Costa Rica (din categoria „Pe unde mai lucrează emigranții români”).

Doar am auzit, pentru că am vazut la față doar unul. Lucrurile au fost simple: întocmai ca în El Salvador, aproape fără să mișc un deget, am aflat de la o singură persoană povestea tuturor românilor din orășelul în care mă aflam (progres considerabil, după multe țări unde nu se auzise de noi). Persoana era…de origine română. Întâmplarea a făcut să mi se spună că soția unui veterinar din oraș e româncă. M-am dus și m-am interesat. În cabinetul-magazin (inclusiv de vederi), după prima întrebare la obiect, m-a abordat chiar proprietarul, Dr. Rodriguez, medic de origine costaricană, școlit în România și căsătorit cu o româncă. I-am cunoscut toată familia, de la nevastă și fiică, la soacră și femeie de serviciu (care e localnică). Când a intrat soacra, am avut revelația babei (pardon de termen) autentice care locuiește la bloc în Muntenia: păr scurt și creț, capot fără mâneci, înflorat, saboți decupați în față. „Mamă, vino să vezi cine a venit”, a strigat-o fiică-sa. „Cine a venit?”, s-a apropiat bătrâna, cu privirea în gol și mers legănat. „Nu cunosc!”, m-a repezit, după ce abia dăduse ochii cu mine. Orlando și Marina sunt veterinari educați în România și stabiliți în orășelul turistic La Fortuna de mulți ani. Au o fiica, Iulica; vorbește foarte bine românește. Pe lângă cabinetul veterinar au și un hotel. Au adus-o   _MG_5839și pe bătrână, mama ei, din România. N-au mai fost în țară de 8 ani pentru că… „ce să mai facem în țară?”

De la ei am aflat de toți românii din oraș – un anume Chiricuț, care lucrează de mulți ani într-un complex de lux, de un taximetrist chel, care lucreaza la negru, de un cuplu relativ tânăr care a deschis o pensiune, dar care muriseră. Familia Rodriguez e căutată de români; cu doar două zile înainte trecuse pe la ei tot o Sînziană. Ea avea multe bilețele cu datele de contact ale tuturor. Deși nu mai ajunge să comunice cu nimeni…

M-am dus să mănânc într-o soda (echivalentul comedor-ului). Proprietarul, un indian, când a auzit de unde sunt, mi-a făcut o listă cu toate orașele românești pe care le știe – Râmnicu Vâlcea, Galați, Constanța, București. N-a fost niciodată, dar avea prieteni români. Știa și cîteva cuvinte. Mi-a zis de cuplul tânăr și de un alt român care deschisese un bar în apropiere.

Cât despre turiști – sunt și de-ăștia. Și se pare că mulți mănâncă la aceeași soda nepretențioasă, retrasă de la drumul principal, fără nicio reclamă vizibilă. Mi-ar plăcea să cred că o fac nu pentru că e mai ieftin decât în alte locuri, ci pentru a gusta savoarea locală și a prelungi ruptura de pizza și carne cu garnitură de cartofi (bine, prelungesc și legătura cu felul orez+fasole, omniprezentă până la suprasaturație în America Centrală).

Și da! În Costa Rica am întâlnit și românul revoltat care strigă „BUCHAREST, NOT BUDAPEST!”. S-ar zice că e prea departe să mai aibă rost revolta, dar, după cum m-am convins încă de la început, confuzia a depășit Europa.

Pura vida! (în loc de pasaj de încheiere. Și-așa, expresia e uzitată până la refuz în Costa Rica, încât, pentru mine cel puțin, și-a pierdut complet farmecul, cu exceptia oportunităților de aventură oferite. Cu atât mai mult cu cât n-am văzut acest stil de a trăi/privi viața. Am văzut doar turism. Agresiv. Și natură sălbatică.)_20160625_183818