Sinziana

Hunedoara este după părerea mea unul din acele oraşe ale ţării care ar putea renaşte din cenuşă. Pentru că are potenţial turistic într-adevăr, acesta este dat de (poate) unicul punct de atracţie bine-cunoscut şi mult mediatizat: Castelul Huniazilor (cunoscut unora şi drept Castelul Corvinilor sau Castelul Huniade). Peste hotare, legendele medievale au un potenţial surprinzător de propagare şi de popularitate, şi tocmai de aceea apreciez eforturile care se depun pentru renovarea şi menţinerea castelului în circuitul turistic.

Altfel, Hunedoara este un oraş ca oricare altul, (generic vorbind) cu un hypermarket la ieşire, un club, două-trei restaurante, câteva locuri de cazare, şi veşnicele fabrici dezafectate. La intrare, după mirificele serpentine care te-au adus acolo dinspre Haţeg, după un peisaj multicolor şi plin de viaţă, te întâmpină şanţurile pline de gunoaie ale oraşului. Bine că îngropat între ele stă stâlpul cu numele localităţii, ca nu cumva să-ţi închipui c-ai ajuns altundeva! Colac peste pupăză, urmează cartierul de „castele de pe Valea Loarei” cum zicea un cunoscut al meu; aka. cartierul de case ţigăneşti. Ar fi păcat să pierd timpul descriind cum piranda îşi scotea covorul pe scări, la soare…sau ce nume „predestinate” au găsit proprietarii pentru „umilele” lor case. Dacă fac rost de o poză grăitoare, o să se vadă, iar cei care  locuiesc în zonă sau au trecut pe-acolo, ştiu deja.

Aşadar, după o asemenea întâmpinare distinsă, ajungi să te întrebi ce mai urmează! Sau unde-şi mai are locul un castel medieval?!

Din nou o părere personală: m-a frapat aşezarea castelului, care, după sute de ani, a ajuns să se învecineze cu o…fabrică. Care acum este , desigur, închisă, mutilată, pe jumătate dărâmată, ciuruită; deci nedemnă de legenda din apropiere.

Castelul se profilează întunecat dinapoia fabricii. Cu restaurările recente, zidurile au căpătat parţial o culoare mai deschisă decât cunoscuta nuanţă neagră-maronie a construcţiilor gotice. La intrare, se simte răcoarea emanată de întunecoasele ziduri pentru ca în curtea interioară să se deschidă privirii o privelişte ce aminteşte oarecum de cele veneţiene. Cele patru laturi ale castelului care încadrează curtea surprind prin decoraţiuni de factură renascentistă şi gotică târzie. De aici a început aventura noastră.

Intrarea în castel este modică (5 lei) în comparaţie cu bagajul de informaţii oferit de ghid. Iar noi am avut parte de un ghid cum puţini se găsesc (zic eu). Deşi femeie simplă dintr-un sat din apropiere, era foarte bine pregătită şi avea un umor diplomat care a ajutat-o să treacă  peste ironiile unora din grupul nostru sau chiar să răspundă tot cu o remarcă ironică. Asta încă din prima clipă, când ne-a întâmpinat cu o curiozitate: de unde suntem. Când a auzit „din Bucureşti” a zâmbit pe sub mustaţă şi probabil s-a pregătit pentru ce avea să urmeze. Ne-a ghidat apoi prin castel şi ne-a povestit cu răbdare tot ce-i cere fişa postului (istoric, legende, simboluri, arhitectură, secrete de budoar) şi ceva pe deasupra, pentru cei care au avut curiozităţi.

Castelul, deşi mic comparativ cu construcţii similare europene, impresionează prin toate elementele bine conservate, prin abundenţa de detalii, prin acumularea de etape de construcţie şi deci prin diversitatea elementelor arhitecturale. Se potriveşte perfect zicalei „câte bordeie, atâtea obiceie” – prafrazând, aici e vorba de mai multe stiluri şi de noi şi noi elemente aduse construcţiei iniţiale cu fiecare nou stăpân pe care l-a cunoscut. Trebuie văzut pe cont propriu pentru a le înţelege povestea. La final, după o excurise atât de cuprinzătoare prin istorie, îţi doreşti mai mult şi eşti oarecum dezamăgit că s-a terminat.

Câteva puncte slabe: nu se pot face fotografii cu aparate semi-profesioniste şi nu există pliante (cel puţin eu nu am văzut) sau cărţi care să cuprindă toate detaliile (dar ele se găsesc pe internet).

Cu alte cuvinte, merită vizitat şi cu puţin noroc se pot prinde unele expoziţii temporare (de gravuri, trofee de vânătoare etc.)

Undeva în Retezat, mai jos de vârful Peleaga, există o vale destul de abruptă care iarna, acoperită considerabil cu zăpadă, devine o provocare pentru cei care se aventurează până în acele locuri. În mod normal, ea trebuie evitată. De altfel, traseul  merge de-a lungul crestei şi o ocoleşte. Dacă ajungi în vârful ei, şi e vreme bună privirea bate înainte până pe vârful Retezat, sau, mai aproape, până spre cele două vârfuri Bucura şi Şaua Bucurei. Dacă te uiţi în jos, priveliştea se deschide larg, imensă şi prăpăstioasă, cu atât mai impresionantă cu cât totul e intact.

Unii numesc această vale „tobogan”, pentru că exact aşa pare: în stânga şi dreapta stânci, la oarecare distanţă, sus cerul, iar la mijloc, marea de alb.

Nu te obligă nimeni să încerci marea cu sarea. E nerecomandabil chiar. Dar când vrei să economiseşti timp şi efort, şi când alţii dinaintea ta o fac, nu ai de ales. Îţi strângi bine chingile rucsacului, îţi legi toate fermoarele şi strângi toate elasticele de pe tine, îţi pui ochelarii de ski/soare şi te aşezi în fund. Cică trebuie să stai „ca mortul”…sau, mai blând, ca într-un bob. Dar după primii 200m nu mai şti nimic de tine. Poate doar dacă ai antrenament foarte bun şi te poţi controla. Dacă nu, devine de-a dreptul haotic, ininteligibil şi periculos în acelaşi timp. Dar până la urmă, tot ce e periculos e şi plin de adrenalină! După acei 200m iniţiali începe o cursă nebună – cu stâncile, cu propriile tale membre care o iau de (prea) multe ori înainte incontrolabil, cu cerul, cu propriul tău curaj. Înghiţi zăpadă, îţi pierzi ochelarii, sticla de apă pe care ai uitat s-o bagi în rucsac,  căciula şi tot ce era neasigurat. Prinzi viteză fără să mişti un deget măcar şi cu cât de zbaţi mai tare cu atât e mai rău. Nu mai vezi nimic în jur, auzi pe alţii strigând dar nu şti din ce parte, nu poţi urla. Eşti aproape paralizat şi toate mişcările tale sunt dictate de culoarul pe care cobori. Apoi, pe ultima sută de metri (după vreo 400 coborâte), încetineşti brusc, din inerţie. Nici măcar nu te izbeşti de cei care te aşteaptă jos.Te opreşti lin la picioarele lor, de parcă toată coborârea a fost un derdeluş blând. Te dezmeticeşti puţin câte puţin şi începi să chiui de parcă eşti cel mai curajos om din lume. În spatele tău alţii se dau de-a dura, periculos, şi te gândeşti că putea fi mai rău. Te doare puţin un şold pentru că ţi s-a răsucit când te-ai dat peste cap, dar eşti mândru c-ai ajuns la finish. Începi să-ţi scoţi zăpada din pantaloni, bocanci, mâneci etc. Trăieşti câteva minute de euforie pentru ca apoi să întorci spatele toboganului şi să-ţi vezi mai departe de traseu; ocazional mai arunci câte un ochi în spate, să vezi prin ce-ai trecut. Însă de jos, toboganul este doar un urcuş alb spre o cornişă pierdută în ceaţă.

Cineva a filmat toate astea. Filmuleţul a fost facut public pe internet. Au aparut acuzatii de iresponsabilitate, imbecilitate, snobism, aroganţă pentru că am avut ceea ce tu unii au considerat „curaj” să ne dam pe derdeluş. am fost pusi la zid, „curajul” ne-a fost călcat în picioare, euforia nevinovată, asemenea.

A fost o distracţie de scurtă durată, care nu se poate repeta oricând. Răsplata muntelui Retezat este imensă pentru cei ce ştiu să se bucure de ea, fie că unii o consideră sau nu lipsită de discernământ. Pe noi nu ne-a costat nimic anul ăsta, dar cine ştie la anul…

PS: De la Şaua Bucura se poate coborî la fel, dar să nu mai spuneţi nimănui