Posts tagged despre Romania
Din seria ”Creaturi mitologice românești”
Apr 8th
V-ați gândit vreodată la cultura română din prisma creaturilor sale mitologice?
Ei bine, chiar de nu vă vine a crede, avem și noi câteva astfel de creaturi, deosebit de interesante, demne de povești captivante, cu nimic mai prejos de odiseele grecești.
Am putea începe explorarea cu Ielele, poate unele dintre cele mai cunoscute figuri mitologice ale culturii române. Acestea se prezintă sub înfățișarea unor fete tinere, răpitor de frumoase, întâlnite cel mai adesea dansând hore noaptea, sub clar de lună. Se mai spune că locul în care acestea au dansat rămâne mort, ca ars, și că nicio plantă nu va mai putea crește acolo.
Cel ce le surprinde dansând își va pierde mințile pentru totdeauna. Ele dănțuiesc de obicei în grupuri de câte trei sau șapte, numere cu însemnătate magică în folclorul românesc.
Urmează mai apoi Moroii, pe care multă lume îi confundă cu vărcolacii sau strigoii. Nimic mai greșit. În cultura noastră, Moroii sunt spiritele copiilor morți nebotezați. După șapte ani de la îngropăciune, se spune că începe să strige copilul din mormânt să fie botezat. Dacă nu este auzit, atunci sufletul său va ieși din groapă, în chip de fuior de foc și va începe să cutreiere lumea. Dacă un om este atins de un Moroi acesta va muri de îndată. Moroii mai sunt responsabili si pentru furtuni.
Cine nu a auzit apoi de căpcăuni? Aceștia sunt înfățișați cel mai adesea cu mai multe capete, cu aspect înspăimântător. Îi regăsim, în majoritatea poveștilor, în zonele de deal sau de munte, fiind de cele mai multe ori strâns legați de cadrul natural.
Căpcăunii sunt ființe răutăcioase, mereu porniți să le joace renghiuri oamenilor și să le încurce bunul mers al vieții. Ei fură copii pentru a-i mânca și fecioare pentru a le lua de soațe. În unele basme au chiar îndrăzneala de a ataca regatele oamenilor, fiind luptători neînfricați.
Acestea sunt primele cele mai cunoscute creaturi mitologice din cultura română. Vom descoperi împreună mai multe, săptămâna viitoare.
Voi ce ființe supranaturale din cultura noastră mai cunoașteți?
O descoperire inedită
Mar 30th
Bine v-am regăsit!
Povestea de astăzi va fi una mai puțin înrădăcinată în fantastic. Am ajuns să o descopăr rătăcind pe căile întortocheate ale internetului. Așa se face că, citind un articol, am aflat cum, in Peștera Urșilor, pe lângă fosilele de urs de cavernă, despre care știam și mi se păreau cuminți și la locul lor, au mai fost descoperite și fosile de leu și hienă de peșteră.
Am făcut bineînțeles ochii mari, iar rotițele au început să se învârtă. Prima conexiune au fost colindele foarte vechi. În ziua de astăzi, cu toții asociem noțiunea de colind cu acele cântece pe care le ascultăm în ajunul Crăciunului. Ei bine, în vremuri străvechi, colindul era o urare, nu neapărat o urare de Crăciun. Erau colinde de om bolnav, de fată nemăritată sau pe cale să se mărite, de asemenea și pentru flacăi, colinde de rod bun și multe altele.
Cele care îmi atrăseseră atenția și cu care am făcut legătura citind despre fosilele de leu, au fost cele de flăcău gata de însurătoare. Ei bine, acum e-acum. În colindul respectiv, pe lângă urările de înțelepciune, prosperitate și viață lungă, mai erau și urări de curaj. Ei bine, ce poate fi așa neobișnuit într-o urare de curaj? Flăcăului i se ura să fie curajos să învingă leul și să nu îl lase să intre in ograda sa.
Da, știu, si eu m-am oprit din orice alt gând auzind una ca asta și am vrut sa pun pauză, și să dau un back. Mă gândeam: Ia stai puțin, adineauri vorbeam despre cultura vechilor români, despre colinde, oare unde m-am pierdut de am ajuns pe alt continent?
Ei bine, se pare că nu mă rătăcisem pe niciun alt continent. Și, cum cel mai bun lucru este să împărtășești întotdeauna noile lucruri pe care le aflii, așa am făcut și eu și bine am făcut.
Așa am aflat că leul din frumoasa noastră peșteră nu era prea rătăcit, era chiar la el acasă. Cum? Ei bine, se spune că zona intracarpatică a găzduit, în timpul ultimei glaciațiuni, un climat mai blând, propice vieții. Așa se face că în această zonă s-au strâns mai multe viețuitoare, de prin toate colțurile lumii, pe cât au putut ajunge.
Povestea nu se termină însă aici. Lăsând acum leii, că am aflat ce socoteli aveau pe aici, să ne concentrăm puțin pe oameni.
Se spune că oamenii care au locuit împreună în acest interval, au ajuns la un fond lingvistic comun, destul de logic nu? Ei bine, după ce glaciațiunea s-a terminat, grupul nostru s-a despărțit, plecând în căutarea de noi teritorii. Unde am vrut să ajung? Am vrut să ajung la contactul dintre greci, romani și daci.
Lucrul care m-a fascinat cel mai mult a fost faptul că în nicio scriere de origine greacă sau romană, nu se precizează că nu s-ar fi înțeles cu dacii și că ar fi avut nevoie de un translator, cu toate că în scrierile despre contactele cu alte populații acest lucru este specificat.
Cum a fost posibilă una ca asta? Ei bine, ne întoarcem la glaciațiunea noastră și la fondul lingvistic comun, care, pesemne, s-a păstrat într-o formă sau alta, oricum recognoscibilă, până la daci și romani.
Fascinant, nu? Pe mine mă entuziasmează întotdeauna astfel de descoperiri! Care a fost cel mai interesant lucru pe care l-ați descoperit accidental?
Sursa fotografiei aici.
Cum se naște o legendă?
Mar 23rd
Dacă tot m-am apucat de spus povești, și dacă tot v-am spus că folclorul e o entitate vie care respiră și creează neîncetat, haideți să vedem și cum funcționează, ca să nu credeți că vă înșir vorbe goale.
Întâmplarea pe care o voi povesti astăzi a fost descoperită și documentată de Mircea Eliade. Aș mai preciza de altfel, că nu o voi reproduce întocmai cum a fost ea scrisă de Eliade, ci o voi repovesti. Să purcedem deci, la drum.
Așa se face că, un culegător de folclor, a luat calea pitorescului nostru Maramureș pentru a-și îmbogăți colecția de creații populare. Ajungând într-un sat se pune omul nostru pe treabă și înregistrează o baladă. În balada cu pricina era vorba despre un cuplu de tineri îndrăgostiți care urmau să se căsătorească în curând. Fericirea lor avea însă să se preschimbe în amărăciune când, tânarul cade pradă farmecului unei zâne a muntelui. Aflând însă de apropiata nuntă, macinată de gelozie, zâna îl va arunca pe viitorul mire într-o prăpastie. Niște păstori îl vor găsi a doua zi făra suflare și îl vor aduce în sat, unde îi astepta viitoarea mireasă, știind parcă dinainte ce se întâmplase. Balada mai spune că la înmormântare fata alături de bocitoare a interpretat un bocet încărcat de referiri mitice.
Ei bine, până aici toate bune și frumoase, nimic neobișnuit, așa-i? Ei bine, nu am terminat încă.
Curiozitatea îl va împinge pe cercetătorul nostru să caute să afle mai multe, începând să pună întrebări firești. A vrut să afle în primul rând când s-a petrecut întreaga tărășenie, cei mai mulți săteni spunându-i că totul s-a petrecut într-un timp atât de îndepărtat încât numai anevoie își poate aminti cineva ceva. Nemulțumit de cele aflate a continuat să pună întrebări, până când a descoperit ca de fapt tânăra încă trăiește.
Animat de cele aflate se duce să îi facă o vizită acum bătrânei protagoniste. Stând de vorbă află că, așa cum își închipuia și el, lucrurile au stat cu totul altfel. Nu a existat nicio zână iar logodnicul ei a căzut din neatenție de pe drum în prăpastie. Pe lângă asta, el a fost găsit și adus în sat în viață, murind însă la scurt timp din cauza rănilor. Mai apoi, la înmormântare fuseseră rostite doar bocetele rituale, fără nicio aluzie mitică.
Aflând toate acestea, culegătorul de folclor se va duce să îi ia la rost pe săteni, întrebându-i de ce l-au mințit. Cu toții însă îl vor privi cu mirare și îi vor spune să nu se încreadă în spusele bătrânei întrucât aceasta își pierduse mințile cu multă vreme în urmă din cauza durerii.
Concluzia? Moartea atât de bruscă a unui tânăr pe cale să se căsătorească a fost atât de tulburătoare pentru oamenii satului încât aceștia au fost nevoiți să îi atribuie o nouă semnificație, un nou curs, ca să o poată accepta și integra ca stare e fapt în viața lor.
Aceasta este o mică mostră din vitalitatea folclorului.
Să ne auzim cu bine la povestea următoare și dacă mai știți astfel de întâmplări vă invit să le împartășiți.
Sursa fotografiei aici.
Călătorie în lumea legendelor
Mar 16th
Când n
e gândim la România, atunci când vrem să o împărtășim cu prietenii noștri, sau cu un cunoscut din altă țară, care e primul gând ce ne inspiră? Care este primul lucru pe care îl vom spune? Vom vorbi despre peisaje, despre locurile desprinse parcă din basme, despre istorie, cetăți, castele și orașe, nu?
Eu zic să nu uităm însă de poveștile acesteia. Sunt atât de multe și atât de frumoase și cu toate astea mulți dintre noi le uită. Le uităm poate pentru că le-am auzit de prea multe ori și le-am pierdut valoarea, le-am epuizat. Dar știți voi că folclorul este o entitate vie care rspira, și creează în fiecare secundă a existenței sale?
Pe lângă turismul efectiv, un turism al locurilor, al obiceiurilor, al oamenilor, eu vă propun astăzi un turism al poveștilor, al legendelor născute în sânul folclorului românesc. Vă promit că nu veți fi dezamăgiți. Am să caut și am să vă împărtășesc povești și legende diferite față de cele auzite deja de atâtea ori, și, câteodată, când voi avea acest noroc, poate chiar povești nemaiauzite până acum.
Am să încep călătoria în lumea poveștilor, cum altfel, dacă nu cu legenda celui mai mare oraș al României, povestită de Alexandru Mitru.
Călătoria noastră începe așadar, într-o pădure în care locuia un tăietor de lemne sărac, alături de copila lui, Dâmbovița. În ciuda sărăciei, Dâmbovița era o fată veselă și harnică ce ajunsese să cunoască toate potecile ascunse ale muntelui, iar muntele pe care viețuiau se numea Făgăraș.
Așa se face că într-o noapte un străin învesmântat în haine bogate și călăre pe un cal alb, se înfățișează la ușa bătrânului, cerând ajutor. Era pasămite urmărit de dușmani ce îi doreau moartea, iar el avea nevoie de o călăuză care să îl treacă muntele cât de repede.
Dându-și seama că tatăl său este prea bătrân iar sarcina peste puterile sale, Dâmbovița se oferă să îl călăuzească ea însăși pe străin, neîndurandu-se să îl lase pradă morții.
Luând calea muntelui, pe care de obicei îl străbătea cu pas vioi, Dâmbovița își simte acum pasul greu iar urcușul o istovește. Văzând cazna fetei, străinul încearcă să o întoarcă din drum, spunând că se va descurca singur. În pieptul fetei bate însă o inimă de viteaz, așa că va duce la sfârșit treaba începută.
Odată cu răsăritul, ajung și cei doi în vârful muntelui, de unde se vedea o turlă de cetate. Bucuros, străinul îi mulțumește și îi mărturisește, că văzând-o atât de curajoasă a îndrăgit-o, rugând-o să îl însoțească și să îi devină soție. Dâmbovița însă îi spune că este promisă lui Bucur, cel pe care l-a îndrăgit încă din copilărie și că nu are de gând să își încalce jurământul.
Văzând hotărârea fetei, străinul o invită atunci să ia măcar masa împreună, lucru care o amuză teribil pe fată, având în vedere că se aflau în inima pustiului fără merinde. Străinul scoate atunci din haină un sfredel de lemn pe care îl răsucește pe o stâncă. Sub ochii mirați ai fetei acesta se va transforma într-o păpușă caraghioasă care va întinde acolo, în vârf de munte, o masă regească.
Speriată de vrajă, fata îl iscodește pe străin să vadă, dacă nu cumva, este însăși dracul. Acesta își dezvăluie însă adevărată identitate. Este vâlva muntelui, duhul cel bun, și că misiunea lui a fost să o pună la încercare. Dând dovadă de putere dragoste și credință, fata primește în dar sfredelul și un cuțit de argint, păpușa fiind întruchiparea norocului, iar cuțitul o piază bună. După ce îi oferă darurile, străinul dispare ca o nălucă.
Încă neîncrezătoare, Dâmbovița va încerca ea însăși sfredelul cerând un cal, iar păpușa îi va îndeplini dorința întocmai.
Când era gata să plece, se ivește și Bucur, care, aflând întâmplarea de la bătrân, a plecat de cu noapte, îngrijorat, să o caute pe draga lui. Ajuns în vârf și văzând darurile se veselește însă bucuria îi va fi curând întunecată de un spiriduș fără treabă, ce îi șoptește în ureche că Dâmbovița i-a nesocotit credința cu străinul.
Cu sufletul întunecat de îndoială, Bucur nu are liniște până când fata nu înfige cuțitul în piatră, pentru că, doar o fecioară curată ar putea face aceasta. Văzându-l neînduplecat, Dâmbovița ia cuțitul de argint pe care îl împlântă într-o stâncă. Stânca se va despica și din ea va curge o apa lină.
Văzând că nu are șanse de izbândă spiridușul fuge din urechea tânărului care se dezmeticeste ca dintr-un vis. Văzând minunea Bucur numește acea apă Dâmbovița, în cinstea dragei sale.
Cei doi se vor căsători și vor construi, mai la vale, pe malul râului un sat scăldat de apa cea limpede.
Așa și-a căpătat vârful numele de Muntele Păpușa, ca să fie aducere-aminte, iar locul izvorului Cuțitul de Argint. Povestea spune că sferdelul încă se afla la urmașii lui Bucur și ai Dâmboviței, împlinindu-le toate dorințele, făcând Bucureștiul atât de mare, atât de înflorit.
Sursa fotografiei aici.
Rezervația Cheile Tișiței, o adevărată aventură
Mar 6th
Stau până la genunchi în apa rece a unui râu de munte, și nu prea știu cum am ajuns acolo. Ei bine, de fapt știu. Am luat din Focșani autobuzul de Lepșa, am amețit puțin pe serpentine, că doar nu m-am putut abține să nu mă uit pe geam, am ajuns
la cabană, și de-acolo mi-am luat lumea în cap.
Din Lepșa până în Rezervația Cheile Tișiței nu e cale prea lungă, așa că undeva înainte de amiază eram acolo. Și totuși? Cum am ajuns în apă? Simplu! Ca să străbați anumite porțiuni ale drumului trebuie să fii un adevărat Indiana Jones. Așa se face că m-am cocoțat pe un buștean alunecos, care, pare-se, trebuia să mă treacă râul.
Ei, îmi spun acum, nu e cea mai penibilă situație în care puteam să mă aflu… Doar port pe cap, în loc de pălărie, o frunză de brusture. Dacă spun că nu mi-am luat o pălărie la mine o să râdeți, nu? Ies din apă puțin stânjenită, dar în același timp cu un zâmbet în colțul gurii. Mă întreb ce-or să zică bieții oameni cu care, inevitabil, mă voi întâlni. E plin de îndrăzneți pe-aici în perioada asta a anului.
Mă scutur de apă și purced din nou la drum, când, nu după multă vreme, mă pomenesc cu un nou obstacol. O stâncă, de vreo două ori cât mine, fix în mijlocul drumului. Mă uit cu sfială în stânga, în dreapta, încercând cumva, să o ocoloesc. Nici vorbă! E înfiptă bine și nu lasă pe nimieni să treacă. Acum e-acum! Cum omul nu se prea dă bătut în fața naturii, a încropit o scară din scânduri, menită să învingă uriașul. O încerc cu vârful degetului. Scârțâie. Nu-mi prea place mie sunetul ăla dar îmi iau inima în dinți și încep să urc. Una, două trepte. Încă trăiesc! Ăsta e semn bun! Îmi continui escaladarea ținând strâns lemnul în palme. Ajungând sus nu îmi pot înnăbuși un chiot de bucurie, care, lovindu-se de versanți, răsună înmiit.
Cu tot cu obstacolele sale, locul are o magie aparte. Râul Tișița ne însoțește cuminte, murmurând el acolo cine știe ce? Poate niște povești străvechi.
Pe drum întâlnesc și câteva tunele. Ei bine, din câte am auzit, pe aici circula un tren de aprovizionare în cel de-al doi-lea Război Mondial, iar întreaga zonă era defrișată. Nu-ți prea vine a crede, având în vedere vegetația luxuriantă.
Mai departe, mă trezesc dând nas în nas cu câteva căprioare destul de îndrăznețe, și întâlnesc mulți, mulți fluturi colorați.
Pe la mijlocul drumului așteaptă o cabană, însă dacă tot am reușit să fac deja o baie, prefer să mă odihnesc pe un bolovan din mijlocul râului. Apa e deosebit de limpede, înțesată cu pietricele multicolore, pe care nu mă pot abține să nu mi le îndes prin buzunare.
După o scurtă pauză, îmi reiau călătoria. Drumul e plin de flori și fructe de pădure, iar peisajele sunt magnifice. O să mă credeți dacă vă spun că atât de izbitoare este asemănarea locului cu basmele copilăriei încât te aștepți să găsești la fiecare pas o zâna sau un spiriduș?
Amețită de peisaje, am pierdut la un moment dat triunghiul roșu, călăuza mea fidelă, pe care am regăsit-o însă, la scurt timp, stând semeață pe intrarea într-un tunel întunecos. Arunc o privire înăuntru și, evident, nu mă pot abține să spun hei. Singurul răspuns pe care îl primesc este ecoul. Îmi spun: Ce se poate întâmpla? Am trecut eu mai grele pe drum… Și îmi fac curaj să intru.
Nu am la mine lanternă, nici măcar telefon mobil, așa că parcurg orbește bezna, destul de adâncă de altfel. Nu, nu-s lighioane înăuntru, cu toate că am fost ferm convinsă că mă vor aștepta să se ospăteze, profitând de un intrus nepregătit. Pe cealaltă parte însa, totul e mult mai sălbatic. Drumul nu e atât de bine definit iar vegetația cu mult mai agresivă. Pare-se că la sfârșitul călătoriei ar trebui să ajungem în satul Coza, însă nu mă încumet mai departe pentru că se întunecă, și pentru că am avut parte de suficiente aventuri pentru o zi.
La întoarcere îmi permit să culeg câteva flori pentru presat și multe fructe de pădure, destinate gazdelor, care, din păcate, nu au ajuns la destinație. Nu știu ce le-a trădat mai tare, foamea mea sau mirosul lor.
Drumul în sine, până la tunelul mare, durează aproximativ trei ore, iar dacă mai pui și o pauză, și multe, multe poze și alte peripeții, că doar nu se poate aventură fără ele, un drum dus-întors ar dura cam șapte ore. Bine ar fi de luat ceva de mâncare și apă din belșug, întrucât pe drum nu găsim niciun izvor.
Eu am stat la cabana Rândunica, unde am întâlnit niște gazde tare primitoare, însă sunt foarte multe oferte de cazare în zonă, chiar pentru toate buzunarele, în timpul săptămânii o cameră dublă fiind undeva pe la 50 Ron.
Zona este minunată, și înțesată de multe alte destinații, de la Cascada Putna, la mănăstirea Lepșa. Locul e foarte liniștit și numai bun pentru o cură de aer curat și detoxifierea minții obosite de oraș, așa că vă invit cu drag să vă luați rucsacul și să porniți la drum.
Sursa fotografiei aici.
