Discutam recent cu o prietenă care a deprins de timpuriu meșteșugul olăritului și încearcă acum să-l predea mai departe în țări străine. Îi povesteam că am descoperit recent satul Piscu, situat foarte aproape de E60, undeva pe la mijlocul comunei Ciolpani, semnalizat  printr-un indicator pe lângă care am trecut și răstrecut ori de câte ori am mers sau m-am întors de la munte.

Piscu este unul din cele mai importante foste centre de olărit din sudul României, unde odată activau peste 200 de cuptoare de olari. Satul producea, an de an, sute, mii de vase de lut care erau vândute la târgurile sezoniere. Totul se lucra manual – bărbații făceau vasele, femeile le decorau. În anii comunismului, satul a intrat într-un con de umbră după ce țăranilor le-a fost confiscat pământul de unde-și procurau materia primă. Olarii s-au reprofilat, care cum a putut. Astăzi, doar două cuptoare mai sunt active, și un al treilea care arde ocazional.

Piscu este și satul cultural al României în anul de grație 2017, datorită efortului unor artiști de a păstra și strânge laolaltă exemplare de ceramică de Pisc, dar și de a transmite meșteșugul olăritului, la scară mică, prin ateliere ocazionale pentru amatori și prin lecții de curs predate ca disciplină alternativă copiilor de la Școala Agatonia. În plus, se pregătește și ridicarea unui muzeu al oalelor de Pisc, care va găzdui toate obiectele de patrimoniu local strânse în circa 10 ani și adăpostite în prezent în curtea Școlii Agatonia, care funcționează totodată și ca atelier.

În cele două vizite pe care le-am făcut în sat și la atelierul de sculptură și olărit al familiei Scripcariu, am admirat atât ceramică tradițională, cât și ceramică modernă (simplă și pictată într-o singură culoare). S-a discutat problema formării unor olari tineri tocmai în scopul păstrării meșteșugului. Însă întrebarea (legitimă) a artistului a fost „Pentru ce?”…

Astăzi, locuitorii din Piscu sunt sceptici la întrebările despre traiul de odinioară sau despre posibilitatea de a-l relua. În anii comunismului, meseria de olar (cu toate implicațiile profesionale și artistice) a fost marginalizată și redusă la o simplă preocupare „de jos” sau la un fel de skill. Mulți au rămas artiști doar în suflet, în timp ce vând la magazin sau pun termopane pe la alte case. Astăzi, nu există cerere îndeajuns încât să se susțină o astfel de meserie, cel puțin nu în zona de ceramică tradițională care, aparent, nu se caută atât de mult cum ne-am închipui. Noi, posibilii cumpărători, ne mulțumim cu imaginea idilică a olarului lucrând la roată și făcând să crească un vas din mâinile lui – îl admirăm și-atât. Ocazional, mai cumpărăm câte un blid. Astăzi, când vesela de la IKEA este ieftină și multă, sau când cutiile de plastic sunt ieftine și ușoare, nimeni nu se înghesuie să cumpere vase de ceramică, nici măcar la târgurile ocazionale. Iar ei, artiștii, rămân la statutul de simplii meșteșugari, fără prea mare căutare, limitați la normele unei tradiții conservatoare (pentru ce toată lumea – aia puțină – vrea ceramică „tradițională”), fără dorința de a-și depăși condiția.

Observațiile prietenei mele: A învățat mult participând la cursuri sau discutând cu olari din afară. În afară, olăritul este interpretat dincolo de tradiție, și este văzut și apreciat ca un act artistic. Olarul este apreciat și respectat ca artist, iar el se consideră ca atare, inclusiv prin dorința de a-și aduce propria amprentă în lucrurile pe care le face, din perspectiva materiei prime sau a formei alese, sau chiar a utilității obiectului, fără a interveni în nota tradițională a acestuia. Atât.