Posts tagged turism cultural
Din seria ”Creaturi mitologice românești”
Apr 8th
V-ați gândit vreodată la cultura română din prisma creaturilor sale mitologice?
Ei bine, chiar de nu vă vine a crede, avem și noi câteva astfel de creaturi, deosebit de interesante, demne de povești captivante, cu nimic mai prejos de odiseele grecești.
Am putea începe explorarea cu Ielele, poate unele dintre cele mai cunoscute figuri mitologice ale culturii române. Acestea se prezintă sub înfățișarea unor fete tinere, răpitor de frumoase, întâlnite cel mai adesea dansând hore noaptea, sub clar de lună. Se mai spune că locul în care acestea au dansat rămâne mort, ca ars, și că nicio plantă nu va mai putea crește acolo.
Cel ce le surprinde dansând își va pierde mințile pentru totdeauna. Ele dănțuiesc de obicei în grupuri de câte trei sau șapte, numere cu însemnătate magică în folclorul românesc.
Urmează mai apoi Moroii, pe care multă lume îi confundă cu vărcolacii sau strigoii. Nimic mai greșit. În cultura noastră, Moroii sunt spiritele copiilor morți nebotezați. După șapte ani de la îngropăciune, se spune că începe să strige copilul din mormânt să fie botezat. Dacă nu este auzit, atunci sufletul său va ieși din groapă, în chip de fuior de foc și va începe să cutreiere lumea. Dacă un om este atins de un Moroi acesta va muri de îndată. Moroii mai sunt responsabili si pentru furtuni.
Cine nu a auzit apoi de căpcăuni? Aceștia sunt înfățișați cel mai adesea cu mai multe capete, cu aspect înspăimântător. Îi regăsim, în majoritatea poveștilor, în zonele de deal sau de munte, fiind de cele mai multe ori strâns legați de cadrul natural.
Căpcăunii sunt ființe răutăcioase, mereu porniți să le joace renghiuri oamenilor și să le încurce bunul mers al vieții. Ei fură copii pentru a-i mânca și fecioare pentru a le lua de soațe. În unele basme au chiar îndrăzneala de a ataca regatele oamenilor, fiind luptători neînfricați.
Acestea sunt primele cele mai cunoscute creaturi mitologice din cultura română. Vom descoperi împreună mai multe, săptămâna viitoare.
Voi ce ființe supranaturale din cultura noastră mai cunoașteți?
O descoperire inedită
Mar 30th
Bine v-am regăsit!
Povestea de astăzi va fi una mai puțin înrădăcinată în fantastic. Am ajuns să o descopăr rătăcind pe căile întortocheate ale internetului. Așa se face că, citind un articol, am aflat cum, in Peștera Urșilor, pe lângă fosilele de urs de cavernă, despre care știam și mi se păreau cuminți și la locul lor, au mai fost descoperite și fosile de leu și hienă de peșteră.
Am făcut bineînțeles ochii mari, iar rotițele au început să se învârtă. Prima conexiune au fost colindele foarte vechi. În ziua de astăzi, cu toții asociem noțiunea de colind cu acele cântece pe care le ascultăm în ajunul Crăciunului. Ei bine, în vremuri străvechi, colindul era o urare, nu neapărat o urare de Crăciun. Erau colinde de om bolnav, de fată nemăritată sau pe cale să se mărite, de asemenea și pentru flacăi, colinde de rod bun și multe altele.
Cele care îmi atrăseseră atenția și cu care am făcut legătura citind despre fosilele de leu, au fost cele de flăcău gata de însurătoare. Ei bine, acum e-acum. În colindul respectiv, pe lângă urările de înțelepciune, prosperitate și viață lungă, mai erau și urări de curaj. Ei bine, ce poate fi așa neobișnuit într-o urare de curaj? Flăcăului i se ura să fie curajos să învingă leul și să nu îl lase să intre in ograda sa.
Da, știu, si eu m-am oprit din orice alt gând auzind una ca asta și am vrut sa pun pauză, și să dau un back. Mă gândeam: Ia stai puțin, adineauri vorbeam despre cultura vechilor români, despre colinde, oare unde m-am pierdut de am ajuns pe alt continent?
Ei bine, se pare că nu mă rătăcisem pe niciun alt continent. Și, cum cel mai bun lucru este să împărtășești întotdeauna noile lucruri pe care le aflii, așa am făcut și eu și bine am făcut.
Așa am aflat că leul din frumoasa noastră peșteră nu era prea rătăcit, era chiar la el acasă. Cum? Ei bine, se spune că zona intracarpatică a găzduit, în timpul ultimei glaciațiuni, un climat mai blând, propice vieții. Așa se face că în această zonă s-au strâns mai multe viețuitoare, de prin toate colțurile lumii, pe cât au putut ajunge.
Povestea nu se termină însă aici. Lăsând acum leii, că am aflat ce socoteli aveau pe aici, să ne concentrăm puțin pe oameni.
Se spune că oamenii care au locuit împreună în acest interval, au ajuns la un fond lingvistic comun, destul de logic nu? Ei bine, după ce glaciațiunea s-a terminat, grupul nostru s-a despărțit, plecând în căutarea de noi teritorii. Unde am vrut să ajung? Am vrut să ajung la contactul dintre greci, romani și daci.
Lucrul care m-a fascinat cel mai mult a fost faptul că în nicio scriere de origine greacă sau romană, nu se precizează că nu s-ar fi înțeles cu dacii și că ar fi avut nevoie de un translator, cu toate că în scrierile despre contactele cu alte populații acest lucru este specificat.
Cum a fost posibilă una ca asta? Ei bine, ne întoarcem la glaciațiunea noastră și la fondul lingvistic comun, care, pesemne, s-a păstrat într-o formă sau alta, oricum recognoscibilă, până la daci și romani.
Fascinant, nu? Pe mine mă entuziasmează întotdeauna astfel de descoperiri! Care a fost cel mai interesant lucru pe care l-ați descoperit accidental?
Sursa fotografiei aici.
Cum se naște o legendă?
Mar 23rd
Dacă tot m-am apucat de spus povești, și dacă tot v-am spus că folclorul e o entitate vie care respiră și creează neîncetat, haideți să vedem și cum funcționează, ca să nu credeți că vă înșir vorbe goale.
Întâmplarea pe care o voi povesti astăzi a fost descoperită și documentată de Mircea Eliade. Aș mai preciza de altfel, că nu o voi reproduce întocmai cum a fost ea scrisă de Eliade, ci o voi repovesti. Să purcedem deci, la drum.
Așa se face că, un culegător de folclor, a luat calea pitorescului nostru Maramureș pentru a-și îmbogăți colecția de creații populare. Ajungând într-un sat se pune omul nostru pe treabă și înregistrează o baladă. În balada cu pricina era vorba despre un cuplu de tineri îndrăgostiți care urmau să se căsătorească în curând. Fericirea lor avea însă să se preschimbe în amărăciune când, tânarul cade pradă farmecului unei zâne a muntelui. Aflând însă de apropiata nuntă, macinată de gelozie, zâna îl va arunca pe viitorul mire într-o prăpastie. Niște păstori îl vor găsi a doua zi făra suflare și îl vor aduce în sat, unde îi astepta viitoarea mireasă, știind parcă dinainte ce se întâmplase. Balada mai spune că la înmormântare fata alături de bocitoare a interpretat un bocet încărcat de referiri mitice.
Ei bine, până aici toate bune și frumoase, nimic neobișnuit, așa-i? Ei bine, nu am terminat încă.
Curiozitatea îl va împinge pe cercetătorul nostru să caute să afle mai multe, începând să pună întrebări firești. A vrut să afle în primul rând când s-a petrecut întreaga tărășenie, cei mai mulți săteni spunându-i că totul s-a petrecut într-un timp atât de îndepărtat încât numai anevoie își poate aminti cineva ceva. Nemulțumit de cele aflate a continuat să pună întrebări, până când a descoperit ca de fapt tânăra încă trăiește.
Animat de cele aflate se duce să îi facă o vizită acum bătrânei protagoniste. Stând de vorbă află că, așa cum își închipuia și el, lucrurile au stat cu totul altfel. Nu a existat nicio zână iar logodnicul ei a căzut din neatenție de pe drum în prăpastie. Pe lângă asta, el a fost găsit și adus în sat în viață, murind însă la scurt timp din cauza rănilor. Mai apoi, la înmormântare fuseseră rostite doar bocetele rituale, fără nicio aluzie mitică.
Aflând toate acestea, culegătorul de folclor se va duce să îi ia la rost pe săteni, întrebându-i de ce l-au mințit. Cu toții însă îl vor privi cu mirare și îi vor spune să nu se încreadă în spusele bătrânei întrucât aceasta își pierduse mințile cu multă vreme în urmă din cauza durerii.
Concluzia? Moartea atât de bruscă a unui tânăr pe cale să se căsătorească a fost atât de tulburătoare pentru oamenii satului încât aceștia au fost nevoiți să îi atribuie o nouă semnificație, un nou curs, ca să o poată accepta și integra ca stare e fapt în viața lor.
Aceasta este o mică mostră din vitalitatea folclorului.
Să ne auzim cu bine la povestea următoare și dacă mai știți astfel de întâmplări vă invit să le împartășiți.
Sursa fotografiei aici.
Călătorie în lumea legendelor
Mar 16th
Când n
e gândim la România, atunci când vrem să o împărtășim cu prietenii noștri, sau cu un cunoscut din altă țară, care e primul gând ce ne inspiră? Care este primul lucru pe care îl vom spune? Vom vorbi despre peisaje, despre locurile desprinse parcă din basme, despre istorie, cetăți, castele și orașe, nu?
Eu zic să nu uităm însă de poveștile acesteia. Sunt atât de multe și atât de frumoase și cu toate astea mulți dintre noi le uită. Le uităm poate pentru că le-am auzit de prea multe ori și le-am pierdut valoarea, le-am epuizat. Dar știți voi că folclorul este o entitate vie care rspira, și creează în fiecare secundă a existenței sale?
Pe lângă turismul efectiv, un turism al locurilor, al obiceiurilor, al oamenilor, eu vă propun astăzi un turism al poveștilor, al legendelor născute în sânul folclorului românesc. Vă promit că nu veți fi dezamăgiți. Am să caut și am să vă împărtășesc povești și legende diferite față de cele auzite deja de atâtea ori, și, câteodată, când voi avea acest noroc, poate chiar povești nemaiauzite până acum.
Am să încep călătoria în lumea poveștilor, cum altfel, dacă nu cu legenda celui mai mare oraș al României, povestită de Alexandru Mitru.
Călătoria noastră începe așadar, într-o pădure în care locuia un tăietor de lemne sărac, alături de copila lui, Dâmbovița. În ciuda sărăciei, Dâmbovița era o fată veselă și harnică ce ajunsese să cunoască toate potecile ascunse ale muntelui, iar muntele pe care viețuiau se numea Făgăraș.
Așa se face că într-o noapte un străin învesmântat în haine bogate și călăre pe un cal alb, se înfățișează la ușa bătrânului, cerând ajutor. Era pasămite urmărit de dușmani ce îi doreau moartea, iar el avea nevoie de o călăuză care să îl treacă muntele cât de repede.
Dându-și seama că tatăl său este prea bătrân iar sarcina peste puterile sale, Dâmbovița se oferă să îl călăuzească ea însăși pe străin, neîndurandu-se să îl lase pradă morții.
Luând calea muntelui, pe care de obicei îl străbătea cu pas vioi, Dâmbovița își simte acum pasul greu iar urcușul o istovește. Văzând cazna fetei, străinul încearcă să o întoarcă din drum, spunând că se va descurca singur. În pieptul fetei bate însă o inimă de viteaz, așa că va duce la sfârșit treaba începută.
Odată cu răsăritul, ajung și cei doi în vârful muntelui, de unde se vedea o turlă de cetate. Bucuros, străinul îi mulțumește și îi mărturisește, că văzând-o atât de curajoasă a îndrăgit-o, rugând-o să îl însoțească și să îi devină soție. Dâmbovița însă îi spune că este promisă lui Bucur, cel pe care l-a îndrăgit încă din copilărie și că nu are de gând să își încalce jurământul.
Văzând hotărârea fetei, străinul o invită atunci să ia măcar masa împreună, lucru care o amuză teribil pe fată, având în vedere că se aflau în inima pustiului fără merinde. Străinul scoate atunci din haină un sfredel de lemn pe care îl răsucește pe o stâncă. Sub ochii mirați ai fetei acesta se va transforma într-o păpușă caraghioasă care va întinde acolo, în vârf de munte, o masă regească.
Speriată de vrajă, fata îl iscodește pe străin să vadă, dacă nu cumva, este însăși dracul. Acesta își dezvăluie însă adevărată identitate. Este vâlva muntelui, duhul cel bun, și că misiunea lui a fost să o pună la încercare. Dând dovadă de putere dragoste și credință, fata primește în dar sfredelul și un cuțit de argint, păpușa fiind întruchiparea norocului, iar cuțitul o piază bună. După ce îi oferă darurile, străinul dispare ca o nălucă.
Încă neîncrezătoare, Dâmbovița va încerca ea însăși sfredelul cerând un cal, iar păpușa îi va îndeplini dorința întocmai.
Când era gata să plece, se ivește și Bucur, care, aflând întâmplarea de la bătrân, a plecat de cu noapte, îngrijorat, să o caute pe draga lui. Ajuns în vârf și văzând darurile se veselește însă bucuria îi va fi curând întunecată de un spiriduș fără treabă, ce îi șoptește în ureche că Dâmbovița i-a nesocotit credința cu străinul.
Cu sufletul întunecat de îndoială, Bucur nu are liniște până când fata nu înfige cuțitul în piatră, pentru că, doar o fecioară curată ar putea face aceasta. Văzându-l neînduplecat, Dâmbovița ia cuțitul de argint pe care îl împlântă într-o stâncă. Stânca se va despica și din ea va curge o apa lină.
Văzând că nu are șanse de izbândă spiridușul fuge din urechea tânărului care se dezmeticeste ca dintr-un vis. Văzând minunea Bucur numește acea apă Dâmbovița, în cinstea dragei sale.
Cei doi se vor căsători și vor construi, mai la vale, pe malul râului un sat scăldat de apa cea limpede.
Așa și-a căpătat vârful numele de Muntele Păpușa, ca să fie aducere-aminte, iar locul izvorului Cuțitul de Argint. Povestea spune că sferdelul încă se afla la urmașii lui Bucur și ai Dâmboviței, împlinindu-le toate dorințele, făcând Bucureștiul atât de mare, atât de înflorit.
Sursa fotografiei aici.
Noaptea Muzeelor 2012
May 17th
Cea de a cincea ediție a Nopții Muzeelor se va desfăşura pe 19 mai 2012.
În premieră, Reţeaua Naţională a Muzeelor din România (RNMR) propune un circuit-pilot, în Cluj. Ca şi în Capitală, clujenii vor primi gratuit în fiecare muzeu participant câte o hartă pe care sunt marcate toate punctele în care pot ajunge în noaptea evenimentului.
Harta muzeelor bucureştene cuprinde 27 de instituţii, dintre care patru participă în premieră la Noaptea Muzeelor: Muzeul de Artă veche Apuseană „Dumitru Furnică-Minovici”, Şcoala Centrală (program: 20.00-1.00), Muzeul Naţional al Pompierilor din Foişorul de Foc (program:18.00-2.00) si noul sediu al Bibliotecii Naţionale (program 19.00-4.00, expoziţia „World Press Photo Romania).
Clujenii sunt aşteptaţi la Muzeul de Artă, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Muzeele Universităţii Babeş-Bolyai, Centrul Cultural Petre Ţuţea, Virtus Antiqua, Muzeul de Istorie din Turda, Muzeul „Octavian Goga” din Ciucea şi Muzeul Municipal din Dej.
În Constanţa vor fi deschise Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie şi Muzeul Marinei Române, la Iaşi va putea fi vizitat Complexul Muzeal Naţional Moldova. Timişoara are o ofertă culturală generoasă pentru noaptea de sâmbătă spre duminică: Muzeul de Artă, Muzeul Banatului, Muzeul Catedralei Mitropolitane, Muzeul Emil Kindlein, Galeria Calina, Galeria Helios, Galeria Jecza şi Galeria Triade.
Mai multe informații despre evenimentele pregătite și lista completă a muzeelor participante pe Noapteamuzeelor.ro
Sursa info: gandul.info
Alpinista Crina Coco Popescu a intrat în Cartea Recordurilor
Feb 19th
Crina Coco Popescu, în vârstă de 16 ani, este prima femeie din lume care a escaladat muntele Sidley din Antarctica.. Potrivit site-ului academiei- World Records Academy- românca a intrat oficial în Cartea Recordurilor ca prima femeie care a făcut acest.
Crina Coco Popescu a escaladat muntele Sidley, cel mai înalt vulcan din Antarctica (4285m înălţime) în prima expediţie a alpiniştilor pe acest vulcan, alături de rusul Alex Abramov, italianul Mario Trimeri şi americanul Scott Woolams, din 2010-2011.
“Ştiam că suntem prima echipă care am urcat pe acest munte şi am simţit asta şi mai bine atunci când ne căutam cel mai bun drum spre vârf”, a declarat Crina după expediţie.
“Am căutat creasta, cu ochii pe altimetru, pentru a prinde cel mai înalt punct. Am găsit două puncte, care aveau cam aceeaşi înălţime, acelea fiind cele mai înalte. Pe creastă eram legaţi cu frânghii, aşa că am fi atins vârful într-o anumită ordine. Dar ne-am oprit şi ne-am aşteptat unii pe ceilalţi, ca să păşim împreună, în acelaşi timp, pe vârf, împărţind bucuria premierei”, a spus Crina Coco Popescu.
Muntele Sidley este cel mai înalt vulcan din Antarctica şi face parte din “Cele şapte vârfuri vulcanice” ale lumii. Crina a devenit şi cel mai tânăr alpinist din lume şi prima femeie din lume care a încheiat circuitul “7 Volcanoes” – cei mai inalţi vulcani de pe cele 7 continente.
Crina Coco Popescu s-a născut în Râşnov, Braşov, şi face alpinism încă de la vârsta de şase ani, alături de tatăl său.
Sursa stirii si a imaginii: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Alpinista_Crina_Coco_Popescu_intra_in_Cartea_Recordurilor_0_648535372.html
Destinaţie de vacanţă: Sulina, primul oraş european
Jul 1st
Povestea din spatele locului
Pentru a reuşi să înţelegi un loc, pentru a şti cum să-l priveşti şi de ce să-l apreciezi, trebuie să încerci să-l cunoşti puţin înainte. Un loc străin, în mijlocul căruia aterizezi nepregătit, poate să te dezamăgească sau, pur şi simplu, să nu îţi spună mare lucru. Locul şi povestea din spatele lui sunt indisociable. O fotografie frumoasă, prelucrată în photoshop, e drept, te atrage, însă nu este nici pe departe suficientă pentru a-ţi garanta o experienţă culturală intensă.
Vara trecută, când am ajuns în Sulina, eram mai mult decât pregătită. Citisem fascinată despre istoria oraşului, despre cele şase străduţe paralele ale sale numite prin numerotare (după modelul newyorkez), despre toate legendele locului şi despre tot ceea ce se putea vizita sau face în zonă. Îmi doream de mult să fac această excursie şi o tot amânasem. Deşi a trecut un an de atunci, deşi am vizitat o mulţime de alte locuri minunate din diferite ţări ale lumii, ştiu că Sulina (sau pe numele ei iniţial, de fată frumoasă, Selina) va ramâne mereu locul în care voi fi tentată să mă întorc.
Sulina, primul oraş european
Partea cea mai interesantă din istoria Sulinei, şi totodată cea care şi-a lăsat puternic amprenta asupra oraşului,o putem delimita temporal între anii 1856 şi 1939. Perioada menţionată coincide cu durata de existenţă a Comisiei Europene a Dunării (C.E.D.), un organism alcătuit din reprezentanţi ai Marii Britanii, Frantei, Austriei, Germaniei (Prusiei), Italiei (Sardinia), Rusiei si Turciei. Această instituţie a stat practic la baza conceptului actual al Europei Unite, motiv pentru care Sulina este supranumită adesea Europolis sau primul oraş european.
Înfiinţarea C.E.D. a avut numeroase implicaţii asupra Sulinei, favorizând o dezvoltare economică rapidă şi un spirit multicultural unic în Europa, la acea vreme. Pentru a vă face o idee, în oraş functionau un numar de 9 reprezenanţe consulare, credinţele religioase se manifestau în cadrul a 4 biserici ortodoxe (dintre care 2 româneşti, una rusească şi una armeană), un templu evreiesc, o biserică anglicană, o biserică catolică, una protestantă şi 2 moschei , iar procesul educaţional era asigurat prin 2 şcoli greceşti, 2 românesti, o şcoala germană, una evreiască, o scoala profesională de fete şi un institut englez de marină.
La sfârşitul secolului XIX, aproximativ jumătate dintre cei 4889 locuitori ai Sulinei erau greci, urmaţi de români, ruşi, armeni, turci, austro-ungari, evrei, albanezi, germani, etc. Astfel, documentele oficiale erau redactate în limbile franceza si engleza, iar limba de comunicare era greaca.
Sulina astăzi
Din peisajul urban înfloritor al acelei epoci (1200 de case, prăvălii, mori, drumuri moderne, teatru de 300 de locuri, uzină de apă, club diplomatic, şcoli, reprezentanţe consulare, etc.) astăzi a mai rămas, din păcate, foarte puţin. De vină este nu numai, cel de-al doilea Război Mondial, care a atras după sine desfiinţarea C.E.D. şi bombardamente ce au provocat daune majore (60% dintre clădirile oraşului fiind distruse), ci şi dezinteresul obişnuit al autorităţilor române. Prin anii 2000 a existat o iniţiativă a ministrului culturii la acea vreme, Ioan Caramitru, de a declara oraşul “zonă de interes pentru dezvoltarea turimsului cultural”. Cu toate acestea lucrările de recondiţionare s-au oprit la refacerea Farului Genovez şi transformarea lui în Muzeu al Comisei Europene a Dunării.
Potenţialul turistic imens al acestui loc se ruinează pe zi ce trece, Sulina transformându-se într-un oraş fantomă, a cărui poveste nu se străduieşte nimeni să o spună mai departe.
Motive pentru care merită să vizitezi Sulina
În ciuda dezinteresului autorităţilor, atmosfera oraşului păstrează nostalgia vremurilor sale de glorie. Liniştea pe care ţi-o oferă o plimbare pe faleză, după-amiaza, nu se compară cu nimic. În acest mic port, mai ancorează încă vase de marfă de o mărime impunătoare. Anul trecut am fotografiat câteva care au poposit în port pe durata şederii mele în oraş:
Locuri care merită vizitate/văzute:
– Muzeul Comisiei Europene a Dunării localizat în unul dintre cele patru faruri ale oraşului;
– Palatul Comisiei Europene a Dunării situat pe faleză, nu poate fi vizitat pe dinăuntru;
– Cimitirul Maritim considerat unic în Europa;
În interioriul cimitirului pot fi găsite statui si pietre de mormant vechi, frumos sculptate cu povestea celor aflaţi acolo. Printre morminte de ofiteri şi comandanti din Marina Regală Română se afla două morminte ce spun trista poveste a unei perechi de tineri înecată chiar în ziua în care urma să se căsătorească.
– Uzina de Apă, situată puţin mai departe de oraş, înfiinţată de Regina Olandei în anul 1897;
– Catedrala Ortodoxă Sf. Nicolae, amplasată, de asemenea, pe faleză;
– Biserica Grecească Sf Nicolae;
– Biserica Catolică Sf. Nicolae ( Mai multe biserici din oraş îl au ca patron pe Sf. Nicolae întrucât, potrivit tradiţiei, acesta este patronul marinarilor şi al călătorilor);
– Plaja. Sulina are ieşire atât la Dunăre, cât şi la Marea Neagră. Plaja e localizată aproximativ la un 1,5 km de oraş. Există şi un maxi-taxi, însă parcurgând drumul pe jos veţi avea ocazia să vizitaţi Farul-Muzeu şi Cimitirul Maritim;
– Nu ar trebui ratată nici plimbarea pe Dunăre până la gura de vărsare a fluviului în Marea Neagră. Pe lângă peisajul superb de Deltă, veţi putea vedea alte două faruri ale oraşului (unul foarte vechi şi unul încă funcţional) şi rezervaţia de pelicani, aflată în zonă. O alta excursie ceva mai costisitoare, însă la fel de interesantă este cea la Pădurea Letea. Asemenea excursii sunt organizate adesea de pensiunea la care vă cazati. Sfat: orice variantă aţi alege, alăturaţi-vă unui grup de persoane, pentru ca tariful să rezulte mai ieftin.
Alte sfaturi utile
Înarmaţi-vă cu un repelent pentru ţânţari. Cum se lasă seara, ţânţarii nu au niciun pic de milă şi roiesc în jurul oricărui centimetru de piele!
Transportul până în Sulina: puteţi lua trenul /maşina personală până în Tulcea, iar de aici există două variante:
-“Pasagerul”, aşa cum îl numesc localnicii, este un vas mare de călători. Acesta este mai lent, parcurgând distanţa în aproximativ 5 ore şi aparţine firmei Navrom S.A. – Tulcea. Preţul unei călătorii este de aproximativ 30 lei/persoana şi plecarea se face în jurul orei 13.00. Există, de asemenea, reducere pentru studenţi/elevi, iar biletele se pot cumpăra chiar din port.
– “Rapida” – Există mai multe curse rapide care pleacă la orele 12.00, 13.30 18.00 şi ajung la Sulina în 70 minute. Preţul este de aproximativ 45 ron/persoana.
Pentru cazare, verificaţi site-urile de reduceri, mai multe pensiuni din Sulina au avut/au oferte în jur de 80/cameră/noapte.
P.S.: Pentru călătorii pasionaţi de literatură, puteţi profita de călătoria cu Pasagerul, pentru a citi romanul „Europolis” (scris de Jean Bart)-o frumoasă poveste de dragoste ce se petrece în Sulina secolului trecut.
Turism cultural in Oradea!
Apr 9th
Centrul istoric Oradea – arhitectură, cultură, istorie
Centrul istoric din Oradea va beneficia de investiţii importante în următorii 2 ani! Pachetul complex de promovare a turismului cultural este numit “Centrul istoric Oradea – arhitectură, cultură, istorie”
Potrivit AGERPRES, timp de doi ani, între martie 2011-martie 2013, Oradea va fi mediatizată prin mai multe activităţi cuprinse în proiect: se va edita o hartă turistică cu obiective şi trasee turistice, prin panouri informativ-publicitare, se vor organiza două evenimente cultural-turistice de anvergură regională şi naţională în cadrul cărora să fie promovate ‘rezervaţia de arhitectură’ Centrul Istoric Oradea şi Cetatea Oradea, spoturi video cu rol de promovare a turismului cultural şi de patrimoniu.
Stirea completa aici: http://www.romaniapozitiva.ro/cultura/turism-cultural-in-oradea/
Sursa: Agerpres.ro
