[Translate]

Pe Gigi l-am descoperit în 2007, când conceptul de teatru-dans era la noi în fașă. Pe scenele de-afară era în plin avânt, desigur, dar vorba ceea: mai bine mai târziu decât niciodată. Acum, ca spectator, am descoperit că genul i-a prins atât pe cei care vin în pantaloni scurti și tricou la teatru, cât și pe cei mai boemi, care apar cu cămașa scrobită și cravată asortată cu sacoul. Public pestriț, la fel ca reprezentațiile.

La prima întâlnire cu Gigi, în „Oui Ba Da”, am stat mult să-mi dau seama ce vrea să spună. Am recunoscut teme tradiționale românești, dar conceptul mai larg mi-a scăpat. Ce m-a prins fără cale de scăpare este stilul de teatru-dans (și poate Lari Giorgescu, oh well…).

Gigi e o prezență rară la el în țară. Poate pentru că interpretare lui asupra unor lucruri împământenite (muzica sau poezia clasică, folclorul românesc) e de o originalitate greu digerabilă. Dar, încetul cu încetul, cum am observat, ne ridicăm frunțile și acceptăm să ieșim din tipare. O prezență atât de rară încât dacă ți-au scăpat cele 2-3 reprezentații ale spectacolului, riști să-ți scape de tot…până la următoarea reprezentație, care e alta, și la luni bune distanță.

Tind să cred că „Un More >